Dialoguri.com

De câte ori v-ați regăsit dând scroll la nesfârșit, doar că să vedeți aceleași postări pe care le-ați mai văzut de cel puțin două ori în ultimele ore? Sau ați intrat pe Instagram ca să vedeți cine v-a dat like sau ce story-uri noi sunt? De câte ori ați neglijat o conversație cu un prieten (pe care ați ales să nu îl priviți în ochi în timp ce vorbea) doar ca să vedeți dacă v-a scris cineva pe messenger? Ori ca să aruncați un ochi peste ultimele notificări de pe grupul de WhatsApp? Dacă răspunsul vostru este nu la toate acestea – bravo! Nu sunteți victime ale timpului petrecut pe social media. Eu însă, recunosc: I am guilty as charged.

De câte ori nu v-ați întrebat atunci când: vine un coleg nou, sau atunci când apare un nou membru în familie; ori atunci când apare un nou colaborator, un alt consultant, un alt partener de business, un iubit sau un soț/o soție; de câte ori nu v-ați întrebat: oare voi fi înlocuit? Dacă răspunsul este niciodată sau rareori, atunci probabil nu suferiți de teama de abandon. Sau doar sunteți mult mai maturi decât mine.

Nu sunt feministă. Mi-e și teamă să scriu articolul ăsta gândindu-mă câte femei mi-ar putea sări în cap. Le cred – și eu aș fi făcut la fel acum ceva vreme. Parcă le (mă) și văd, zbârlindu-li-se părul pe mâini pentru că spun așa ceva. Apropiații știu că sunt o apărătoare convinsă a egalității de șanse. Dacă să încurajez femeile să facă orice își doresc mă face feministă, atunci probabil încă sunt. Militez pentru o conștientizare mai mare a unor dezechilibre din societate cu privire la modul în care sunt percepute femeile. Însă de aici și până la a purta un război între noi și ei… e cale lungă și diferită.

Citeam zilele trecute un articol despre generația millenials și faptul că cei care fac parte din ea sunt pe muchia depresiei, din cauza luptei ăsteia constante cu gestiunea stresului și agitația vieții moderne. Oh, n-aș fi putut să îl aprob mai mult!

Mă uit în jur și uneori am impresia că nici să respirăm calm nu mai știm.