Teama de a fi înlocuit

De câte ori nu v-ați întrebat atunci când: vine un coleg nou, sau atunci când apare un nou membru în familie; ori atunci când apare un nou colaborator, un alt consultant, un alt partener de business, un iubit sau un soț/o soție; de câte ori nu v-ați întrebat: oare voi fi înlocuit? Dacă răspunsul este niciodată sau rareori, atunci probabil nu suferiți de teama de abandon. Sau doar sunteți mult mai maturi decât mine.

Teama de a fi înlocuită (sau teama de abandon) este o teamă cu care am trăit multă vreme. Bănuiesc (deși nu am stat de vorbă cu un psiholog punctual despre asta) că are legătură cu mama mea. Ea s-a recăsătorit când eu eram în pragul adolescenței și îmi aduc aminte că atunci am resimțit un sentiment destul de pregnant de teamă generală. Posibil ca la mine să existe acest motiv; deși sunt articole care vorbesc despre faptul că teama de abandon și de a fi înlocuit o manifestă și oamenii care nu au neapărat un precedent în copilărie sau în viața lor.

Cu toții avem temeri ,însă, dintre toate, parcă pe asta o găsesc cel mai greu de gestionat. Ne face să fim emoționali când e loc doar de rațiune și logică. Să acționăm impulsiv, să stăm într-o permanentă stare de alertă față de cei care ne înconjoară.

Nu am simțit niciodată această teamă în relațiile personale. Nici în relațiile de prietenie sau în relația cu viitorul meu soț. Am liniștea și calmul necesare ca să îmi dau seama că, indiferent cine ar interveni, în ce context sau sub ce formă, am locul meu. Nu simt nevoia să îl securizez atunci când apare cineva necunoscut. Dar am simțit întotdeauna asta în relațiile de muncă.

Frica de a fi înlocuit ca profesionist

La mine cel puțin, de fiecare dată când apărea un coleg nou mă întrebam: oare urmează să facă ce fac eu? Cumva este aici ca să mă înlocuiască? Mai târziu, când am devenit antreprenoare, am simțit această teamă inclusiv atunci când eram într-o poziție de consultanță. Imaginați-vă, o simțeam acolo unde eram pe teritoriul meu și unde experiența sau cunoștințele mă recomandau. Dar asta are legătură și cu sindromul impostorului sau gândul că nu sunt suficient de bună.

Poate pare ciudat pentru unii, mai ales că aud des că oamenii mă văd mereu puternică și rareori cu emoțiile la vedere. Însă sunt aparențe sau cel mult rezultatul a multe exerciții cu mine însămi.

Din teamă stagnăm, dăm înapoi sau chiar promovăm obiceiuri greșite

Din varii motive, oamenii evită să recunoasă că le este teamă că vor fi înlocuiți. Sau, mă rog, să admită că simt asta pentru că nu le cere nimeni să o recunoască public. Cu un articol de blog, eventual, așa cum fac eu acum. 🙂 Este privit ca un semn de slăbiciune, dar rareori cred că e vorba despre asta. Deseori aș spune că este vorba despre o competitivitate poate ușor exagerată. Însă dacă este ceva ce poate funcționa, ceva ce a funcționat la mine, atunci aceea este recunoașterea. Recunoașterea că este o amenințare care nu există, pe care mintea o creează.

Teama de a fi înlocuit se vindecă odată cu recunoașterea ei

Văd în jurul meu oameni care nu delegă mai departe, către alți oameni din echipă; pentru că le este teamă că vor face mai bine decât ei și, deci, vor fi înlocuiți. Văd antreprenori care nu acceptă sfatul altor profesioniști; pentru că sunt sfaturi mai bune (decât ale lor) și, poate, cineva va sesiza. Văd iubite și iubiți care nu lasă loc de prietenii între partenerii lor și alți apropiați; pentru că se simt înlocuiți. Văd prieteni care muncesc până la epuizare: dimineți, seri, weekenduri și vacanțe; pentru că le e teamă că vor fi înlocuiți, însă nu și dacă ei sunt cei care fac mai mult, cel mai mult, extrem de mult.

Îi văd și îi înțeleg pentru că știu cum se simte. Pentru cei mai anxioși e ca un gol în stomac; pentru cei mai impulsivi curge sângele cu mai multă viteză prin vene; pentru cei mai emotivi le transpiră palmele; pentru cei mai fricoși li se albește fața și li se usucă buzele.

Trecând peste exprimarea extrem de plastică de mai sus, teama de a fi înlocuit este ceva cu care ne confruntăm cu toții. Sau îmi place să cred că este așa și nu sunt doar eu broken – cum ar spune americanul.

Ajută să ne recunoaștem față de noi când simțim asta. Să ne dăm voie să fim emotivi. Să ne recalibrăm și chiar să admitem față de cei din jurul nostru cum ne simțim. Ne-am obișnuit atât de mult să ne ascundem emoțiile, încât uităm cât de simplu este să scăpăm de povara lor, prin simpla lor verbalizare.

Am făcut asta de curând într-un context profesional. Pentru ca eu să mă pot ocupa de lucruri noi, pentru ca eu și business-ul să putem crește, trebuie să las din mână anumite sarcini. Când am luat contact cu realitatea, când am văzut cât de simplu este să găsești sau să delegi cuiva ceea ce faci tu – atunci m-a izbit! La mine se simte ca un gol în stomac, apropo. După o scurtă analiză realizezi că în câteva luni poți fi înlocuit cu succes. Unii tratează un astfel de moment cu mândrie, poate le gâdilă orgoliul, dar pe mine m-a făcut să mă raportez la cât de ușor pot fi de înlocuit; pentru câteva momente am simțit tristețe, grijă, nervozitate – toate la un loc.

Concluzia

Manifestați-vă grija și emoția atunci când o simțiți. Un simplu: mă tem acum pentru ce înseamnă schimbarea asta pentru mine – poate să vă facă mai mult bine decât vă puteți imagina. Și nu – nu e slăbiciune. E doar curajul de a vă confrunta emoțiile. Nu sunt psiholog, nu luați totul mot-a-mot, ca pe un sfat gata de pus în practică. Eu doar împărtășesc din lucrurile pe care le simt și le trăiesc. Voi luați doar ce este util și aplicabil vouă. 🙂