Azi scriu despre presiunea de a fi părintele perfect, dar de fapt aduc puțină empatie, înțelegere și un strop de realism în marea de mesaje despre cum părinții ar face bine să își dea silința să fie psihologi iscusiți, nutriționiști învățați, terapeuți în somn, educatori răbdători și alte lucruri cu trebuie.
Zilele trecute vorbeam cu mama la telefon. Îi povesteam despre cât de mult a progresat Achim în ultima vreme, că se ridică singur, se cațără pe mobilă și deja se uită atent la desene. Nu am apucat să termin fraza și mi-a și spus că băiatul unei colege nu își lasă copilul să se uite deloc la desene, că cică nu e bun.
Nu vreau să scriu astăzi despre cum mă compară mama (încă!) cu oricine apucă, nici despre expunerea la ecrane vis-a-vis de care, clar, nu sunt prea radicală. Azi vreau să scriu despre trendul părinților care urmează, toți, metodologii de parenting. Eventual aceeași. O capcană în care am căzut și eu, recunosc, și din care încă încerc să ies.
Să vă povestesc.
Filozofia de parentaj înainte de sarcină
În sarcina nu am citit foarte multe cărți de parenting. Am citit cărțile mele de psihologie și inteligență emoțională care mă pasionează și una-două cărți care să mă ajute în creșterea lui Achim, dintre care cea mai relevantă și practică a fost La ce să te aștepți în primul an de viață. Mi-a fost utilă.
Am mizat, cumva, pe ideea că e important să lucrez la mine, să mă educ, vindec și corectez pe mine. Și dacă fac asta cu mine, dacă facem asta cu noi (și eu, și tatăl copilului), copia noastră va ieși bine.
Doar că… după ce am născut am început să urmăresc tot felul de mame online, specialiști, medici, să citesc cărți, să fiu o mică bibliotecă ambulantă: despre somn, despre diversificare, despre educație emoțională, despre jucării și activități de dezvoltare. You name it!
Cei care mă știu de multă vreme, știu și că sunt anxioasă și perfecționistă (în curs de vindecare). Tiparele vechi se sparg greu așa că m-am trezit, fără să clipesc, în instanța părintelui perfecționist și, evident, frustrat pentru că nu le poate face pe toate.
Când mi-am dat seama că nu sunt părintele perfect și nici nu vreau
Acum vreo două luni, când Achim avea 7 luni, mă chinuiam cu diversificarea. Simțeam că ar trebui să îmi urmez instinctul și să fac lucrurile cum ni se potrivește nouă, dar insistam să urmez metode și sugestii susținute de părinți mai pricepuți la mâncare și de studiile din dotare.
După o masă stresantă m-am așezat pe jos și m-am întrebat simplu: de ce mă chinui? Pentru ce urmez tactici și metode care nu mi se potrivesc? De ce țin să fiu curajoasă dacă eu sunt temătoare? Și oare e așa rău să fiu temătoare când e vorba de copilul meu? De ce țin să fiu părintele perfect?
Cumva, momentul acela de introspecție a fost începutul căutării identității mele de mamă. Am început să mă întreb, să caut să aflu cine sunt eu că mamă, ce filozofie de parentaj am, ce e important pentru mine în creșterea copilului meu, ce ierarhie am pe scara lui “trebuie” și, mai ales, ce greșeli pot să îmi îngădui fără prea multă vinovăție.
Până atunci, vă spun sincer, habar nu aveam cine sunt ca mamă pentru că eram prea ocupată să copiez. Prea stresată să urmez ghiduri. Și prea înspăimântată că o să greșesc.
În toată dorința aia a mea de a ști, de a face (foarte bine), am uitat de un proces esențial: acela de a filtra și de a personaliza.
Într-o lume în care totul e custom, personalizat, made to measure, culmea!, noi vrem să fim părinți de fabrică. Avem așteptarea asta irealistă să fim toți la fel, după același tipar.
Mi-a luat puțin să îmi dau seama că parentajul ăsta tras la xerox nu mi se potrivește. Și nu o spun ca și când mi-aș crește copilul în vreun stil disruptiv. Nici pe departe!
Dar în ultimele două luni simt că mă apropii de stilul meu. Nu stau în întuneric și fac totul instinctiv. Nu: mă documentez, citesc, ascult în stânga și în dreapta; dar fac ca mine. Și asta mă face să fiu părinte ca mine, cu greșelile mele, cu atuurile mele, cu limitele mele.
Lucrurile care nu mă fac părintele perfect
Câteva lucruri pe care nu le fac că la carte sau care nu mi-au ieșit bine și cu care am făcut pace:
Am încheiat alăptarea la 7 luni și o săptămână. Pentru noi a fost cel mai bine așa. Atât a durat.
Nu am făcut BLW cu bucăți, deși o apucasem pe drumul ăsta și îmi asumasem niște riscuri cu care nu eram confortabilă. În schimb, am combinat BLW cu diversificarea clasică și avem un stil al nostru inspirat mult din cartea Amaliei de la Parents Inc: Diversificarea modernă – Simplă, eficientă, distractivă. Încă îi dau piure, pasat etc copilului și sunt sigură că va fi bine. Nu am văzut copii de 7 ani care să mănânce piure la școală. Cred că nu vom fi noi primii. Cred în studii, în faptul că evoluăm, dar îmi dă multă siguranță și experiența bunicii mele care a crescut 7 copii și care e un reper de siguranță pentru mine.
Nu am făcut sleep training și cred că nu o voi face niciodată, indiferent ce îmi recomandă cei din jur. Avem o rutină, o respectăm, dar mai mult de atât nu e pentru noi. Oricât de greu ne este uneori, o văd că pe o lecție de răbdare și un proces în care micuțul meu se dezvoltă în ritmul lui. Nu cred că va dormi cu noi în pat până la adolescență, oricâte amenințări auzim în jur. Eu am încredere în el. Și în noi.
Am decis să avem bonă de la 6 luni pentru că am nevoie să îmi satisfac, după nevoile mele, și celelalte identități ale mele: de femeie, de profesionistă, de soție, de prietenă. Am încredere că va avea un atașament sănătos și, chiar dacă nu ne va reuși asta, suntem gata să corectăm mai târziu. Pentru noi, ca părinți, asta e varianta cea mai sănătoasă pentru toți.
Copilul crește cu televizor în casă la care uneori ascultăm muzică, alteori ne uităm împreună la desene în diminețile prea matinale sau serile prea obosite, iar în alte dăți ascultăm știrile sau urmărim un videoclip pe Youtube. Dar în egală măsură ieșim mult afară, zilnic cel puțin o dată, construim, scoatem tot din mobilă, lipim post-it-uri pe mobila de 10 ori pe zi așa cum am învățat din cartea Cătăline de la sunnysideup.ro Bebe, hai la joacă!. Vorbim mult cu el, vorbim între noi și ne străduim să găsim un echilibru în relația lui cu tehnologia și ecranele și să avem tot felul de acitiv. Pe undeva ne va ieși, pe alocuri ne va scăpa.
Când schimb sau spăl copilul nu îi vorbesc despre penis, scrot, testicule. Folosim diminutive uneori și ne exprimăm cum ne vine natural. Nu am nicio părere despre cei care se exprimă altfel. E o alegere. Noi am ales diferit și așteptăm momentul care nouă ni se pare mai potrivit să îi aducem noțiuni de anatomie și educație sexuală copilului nostru. Țintim o vârstă fragedă după criteriile noastre.
Acceptarea greșelii este antidotul părintelui perfect
Vă spun lucrurile astea despre mine, ca părinte, nu în ideea de a-i critica sau judeca pe cei care fac diferit. Nici cu pretenția că eu fac ceva wow. Le scriu cu intenția de a vă încuraja să vă descoperiți identitatea de părinți. Și poate ar fi chiar interesant ca asta să fie una din intențiile voastre pentru anul acesta.
Le mai scriu și cu încurajarea de a accepta că veți greși. Cu toții, ca părinți, greșim. Asta e singura certitudine.
Dar unele greșeli dor mai tare, în vreme ce altele aproape că nu lasă urme. Iar criteriile de evaluare sunt…personale.
Va încurajez să vă uitați la ariile de educație și creștere ale copilului vostru și să vedeți unde vă doriți, vreți și puteți să fiți de 9-10. Dar aflați neapărat și unde e ok și un 5-6 (exemplul e doar de dragul exemplificării: nu cred că notele ne dau valoarea ca oameni sau ca părinți).
Citiți. Citiți mult. Așa este – parentajul se învață și multe greșeli pot fi evitate dacă învățați pentru asta ca pentru orice altă meserie. Dar filtrați și aplicați ce vi se potrivește.
Cred mult că e bine că nu suntem părinți trași la indigo. Copiii noștri sunt unici. La fel suntem și noi, părinții.
Mai scriu rândurile astea cu gândul că poate și voi, ca și mine, veți găsi în permisiunea de fi imperfecți multă libertate.
Pentru că atunci când suntem liberi cred ferm că devenim mai curajoși, mai curioși, mai prezenți, mai autentici, mai potriviți pentru copiii noștri.
Cine a mai simțit presiunea de a fi părintele perfect și cum v-ați descrie ca părinți?