Nu sunt feministă. Mi-e și teamă să scriu articolul ăsta gândindu-mă câte femei mi-ar putea sări în cap. Le cred – și eu aș fi făcut la fel acum ceva vreme. Parcă le (mă) și văd, zbârlindu-li-se părul pe mâini pentru că spun așa ceva. Apropiații știu că sunt o apărătoare convinsă a egalității de șanse. Dacă să încurajez femeile să facă orice își doresc mă face feministă, atunci probabil încă sunt. Militez pentru o conștientizare mai mare a unor dezechilibre din societate cu privire la modul în care sunt percepute femeile. Însă de aici și până la a purta un război între noi și ei… e cale lungă și diferită.
Până acum vreo doi-trei ani nu eram capabilă să port un dialog echilibrat pe subiectul feminismului. Eram atât de convinsă că toată lumea nedreptatește femeile, într-un fel sau altul, încât reduceam totul la câteva argumente. Femeile sunt defavorizate la locul de muncă, sunt plătite mai puțin, sunt percepute și tratate ca niște obiecte. Femeile sunt hărțuite sexual. Și tot așa mai departe.
Ceea ce, da, așa este. Lucrurile acestea se întâmplă. Frecvent, în mod nedrept și dureros. Dar ar trebui să discutăm deschis despre asta, să semnalăm problemele și să le tratăm. Însă nu prin a fi feministe, prin a crea caste și comunități exclusiviste și prin a pune la zid inamicii numărul unu: bărbații.
Sunt feministă dacă militez pentru complementaritate?
Primul moment în care mi-am dat seama că greșesc a fost acum vreo 4 ani pe când lucram la o casă de avocatură. De 8 martie i-am propus șefului meu să facem un articol cu femeile care au patentat diverse lucruri. Șeful meu de atunci e un tip extrem de deschis la minte. Eram o echipă măricică. Acum îmi dau seama că veo 60% erau femei și cam jumătate dintre ele în poziții de management.
Nu îl bănuiam în niciun caz că ar avea ceva împotriva propunerii mele. Am mers la el cu toată încrederea și îmi aduc aminte că mi-a spus că îi place ideea mea. Mi-a dat câteva nume de femei mișto pe care nu le identificasem eu și apoi mi-a zis:
Gabriela, mi-e teamă că un astfel de articol ne-ar plasa într-o zonă de tipul: noi versus ele. Eu nu cred în asta. Eu cred în complementaritate și asta aș vrea să transmitem.
A fost prima dată când am auzit un concept care aducea lucrurile în echilibru.
Eram noi, într-un echilibru firesc, completându-ne reciproc. Însă atunci am trecut repede pe lângă informație.
1 an mai târziu un grup de Facebook contura și promova foarte activ ideea unei comunități dedicate doar femeilor. Pe atunci coordonam la rândul meu o comunitate online. De aceea mi s-a propus să facem un parteneriat media ca să ne susținem în eforturile de comunicare. Mi s-a părut o idee excelentă. Erau câteva fete care aveau un discurs fain; ideea de a crea niște programe care să încurajeze femeile să încerce domenii noi de activitate mi se părea pertinentă; eram all in să ajut, să sprijin. Până în momentul în care am văzut discuțiile reale din grup.
Era aproape ca o castă. Un grup de fete care păreau că urăsc bărbații și care nu erau capabile să își susțină opiniile cu argumente. Apoi excluderea fără doar și poate a bărbaților. Mi se părea că nu are vreun sens să excluzi bărbații dintr-o comunitate; mai ales dacă vorbești despre problemele pe care le întâmpină femeile în societate tocmai din cauza lor. Erau excluși, practic, tocmai cei care ar trebui să le înțeleagă prima dată.
Așa că am spus pas. Nu voi susține o comunitate care mărește schisma între bărbați și femei ca și cum am fi două specii diferite.
De la momentul acela și până de curând am tot fost undeva la mijloc. M-am abținut de la a comenta pe rețelele sociale pe teme legate de feminism. Nu îmi știam exact poziția: sunt feministă? de ce sunt feministă? ce înseamnă să fii feministă?
Acum îmi e ceva mai clar: nu sunt o feministă. Și iată de ce:
Nu fac nimic pentru femei. Nu dezvolt vreun program care să le susțină. Recunosc că nu am citit despre toate problemele întâlnite de femei în diverse medii sociale. Nu le reprezint în vreun fel.
Iar faptul că nu încurajez oamenii care te apreciază în funcție de genul sexual nu mă face feministă. Pentru că încurajez femeile să nu își spună niciodată că ele nu pot pentru că sunt femei – nu mă face feministă. Dacă susțin femeile pentru că le înțeleg extrem de bine – asta nu mă face feministă. Toate astea mă fac, cel mult, echilibrată.
Nu vreau să cresc un copil feminist. Poate mulți nu se gândesc la asta, dar de curând mi-am dat seama că îmi doresc copii. Fiecare are motivele lui pentru care alege sau nu să aibă copii. Eu știu că e o parte a vieții pe care vreau să o descopăr și sper să o descopăr frumos.
Dar nu vreau să cresc un copil feminist. Fac des exercițiul acesta. Mă întreb dacă principiul pe care îl am este ceva ce aș vrea să dau mai departe copiilor mei. Și feminismul de astăzi… asta clar e ceva ce nu aș vrea să inspir mai departe.
La bază feminismul nu a fost ce este acum. Astăzi feminismul este un motiv de ceartă pentru niște zuze frustrate; rampă de lansare în opinia publică pentru altele; o opinie pentru cele care nu pot articula una despre alte subiecte; cauză pentru care să militeze pentru cele care mai mult vorbesc decât fac.
Feminismul așa cum se manifestă el astăzi, ca o gargară pe rețelele sociale, prin comentarii la articole de prisos nu este o nevoie reală.
În concluzie, femeile care sunt hărțuite pe stradă sau la locul de muncă – aceea este o nevoie reală. Mamele care se văd nevoite să se întoarcă la birou după 2 luni de la naștere și dau societății niște copii frustrați, crescuți de bone obosite, pentru că nu există programe care să ajute la reechilibrarea lor profesională după maternitate – aceea este o problemă reală. Femeile care nu au încredere în ele și își spun mereu că nu pot sau nu acum – aceea este o problemă reală. Femeile care continuă să trăiască în relațiile abuzive pentru că nu știu să își gestioneze emoțiile, sau nu știu cum să se descurce în singurătate – aceea este o nevoie reală. Bărbații care nu își lasă femeile să lucreze de teama că vor fi independente și vor putea pleca oricând – aceea este o nevoie reală.
Așa că acesta este adevărul. Acesta este motivul pentru că spun sincer că nu sunt o feministă; pentru că prea sunt multe și nu mai ai loc de ele.
Nu avem nevoie de feministe, ci de femei care să se susțină reciproc.
Avem nevoie de femei care să creeze programe pentru ele pentru că noi ne înțelegem cel mai bine. Ne trebuie doamne care să vorbească sincer și deschis fără să se atace când aud cuvântul sex sau o glumă mai deocheată făcută de băieții din birou. Avem nevoie de femei asumate, care să judece și să se judece mai puțin.
Când se întâmplă asta va fi loc, spațiu și timp să ne batem în principii și cuvinte care sună bine și stârnesc audiențe. Până atunci hai să ne susținem mai mult. Unii pe alții, indiferent de sex.