Cum m-a măcinat teama că nu sunt suficient de bună

Educația pe care o primești acasă te formează ca adult. Ani de zile am fost învățată să mă compar cu alții. Mai întâi au fost alți copii care învățau alfabetul înaintea mea în timp ce eu băteam mingea de gard. Apoi colegii care știau mai bine decât mine problemele cu termeni necunoscuți. După care erau fetele care erau mai bune decât mine la chimie. Apoi erau colegele mai slabe, cu haine mai frumoase și coapsele mai puțin proeminente. Pe la 10-12 ani am auzit prima dată că sunt cam cu forme și ar trebui să fiu mai atentă la ce, cum și cât mănânc. A fost nevoie de o vorbă nelalocul ei ca să se aleagă praful de relația cu corpul meu.

“Personality begins where comparison leaves off. Be unique. Be memorable. Be confident. Be proud.” 

– Shannon L. Alder

Am crescut cu gândul că reperul meu pentru ce sunt e dat de alții. De cei din jurul meu, întotdeauna mai buni, mai rapizi, mai frumoși. Și întotdeauna m-am uitat doar în sus, la cei care excelează. Niciodată în jos. Și am crescut prost. Am fost un copil fără copilărie, o adolescentă nesigură și singură și, mai târziu, un adult anxios.

Nu știam toate lucrurile astea despre mine. Prima dată când am înțeles că sunt anxioasă (deși mai auzisem termenul) a fost pe la 20 de ani. Un bun prieten mi-a făcut o analiză psihologică nesolicitată (dar binevenită) și mi-a descris întru totul comportamentul. Nu îmi venea să cred! Cum? Nu are cum! Vreo 2 ani mi-a luat să accept asta despre mine. Să îmi dau seama că dacă nu o recunosc, nu înseamnă că e o trăsătură care nu mă definește. O să povestesc despre asta într-un alt dialog.

Să te compari mereu cu alții este cea mai mare nedreptate pe care ți-o poți face

Te ține în loc pentru că mereu va fi cineva mai bun ca tine.

Am făcut facultatea de jurnalism cu gândul că mi-aș dori o carieră în televiziune. Mi-a fost teamă să recunosc asta față de profesorii din facultate sau alți colegi. M-am gândit mereu că nu sunt potrivită pentru asta și nu am aplicat la niciun job (până de curând:)). În mintea mea, trebuia să fiu mai deșteaptă. Trebuia să fiu mai frumoasă și, clar, mai slabă ca să pot fi om de televiziune.

“Sigur, vorbesc bine și îmi place să citesc, mă pregătesc temeinic și sunt mai muncitoare decât mulți dintre oamenii pe care îi știu. Dar nu sunt ca alții. Sunt atâtea fete care sunt mai bune ca mine, de ce aș fi eu mai bună ca ele?”

Cam ăsta e monologul pe care mi l-am recitat în minte în toți anii de facultate. Și mult timp după. Și nu am mers mai departe. Nu mi-am urmat visul pentru că am crezut că nu sunt suficient de bună.

Văd în fiecare zi oameni care se chinuie din același motiv și mă văd pe mine în ei. Și mă doare pentru că mă întreb: oare la ce visuri renunță?

Învăț că sunt suficient pentru contextul meu, pentru startul meu, pentru mine

Să îmi dau seama că sunt suficient de bună încât să merit o șansă indiferent de situație. La asta lucrez în fiecare zi. E un proces în desfășurare, avem multe înfățișări și uneori mai pierd, dar nu renunț niciodată. Îmi aduc aminte de fiecare că:

• nu toți am avut același start
• nu trebuie să fiu suficient de bună pentru toată lumea, ci pentru oamenii, locurile și proiectele în care mă potrivesc
• suficient este relativ și extrem, extrem de subiectiv; nu întotdeauna dăm peste un perfect-match între oameni
• îmi aduc aminte că sunt suficient pentru mine; pentru startul pe care l-am avut în viață, pentru contextul în care m-am aflat

Cu ce aș vrea să rămâneți la final? Cu gândul care m-a făcut pe mine să mă debarasez de teama asta. Mai avem, în medie, 10-20-30-40 de ani de trăit. Timp în care putem să ne întrebăm dacă suntem suficient și să nu facem nimic. Sau mai avem 10-20-30-40 de ani în care să încetăm să demonstrăm și să ne bucurăm mai mult de fiecare progres. Tu ce alegi?